A trecut doar o zi de când am aruncat pachetul și m-am dat pe mizeria asta de vape (din plastic). Am zis că fac o schemă deșteaptă, că păcălesc creierul cu abur și arome tregătoare, dar cine dracului am vrut să păcălesc? Creierul nu e prost. El nu vrea gust de fructe și plastic în gură, el vrea fum adevărat, ars, rapid și mizerabil, exact așa cum l-am învățat atâția ani.
E o senzație ciudată de sevraj care te ia direct de prin prima oră. O agitație continuă pe fundal, de parcă am un bâzâit în cap care nu mai tace. Mă trezesc că trag din vape-ul ăsta din 5 în 5 minute, de zici că sunt cuplat la perfuzii, și tot simt că lipsește ceva masiv. Îți lipsește pauza aia reală, gestul de a scoate bricheta, mirosul de tutun, ritualul de ieșit afară la aer indiferent că e frig sau plouă. Cu vape-ul stai ca leneșul în casă, tragi ca disperatul în timp ce te uiți la un ecran și nici nu mai știi dacă ai tras de două ori sau de douăzeci de ori.
Am bifat abia prima zi și deja m-am surprins căutând prin buzunarele de la geacă, poate-poate a rămas vreo țigară uitată pe acolo. N-a rămas nimic. Doar eu, o baterie cu LED albastru și o ambiție încățânată de a nu da fuga la primul magazin de la colț.
Planul e simplu: trag tare și rezist o săptămână întreagă doar cu plasticul ăsta, fără niciun fum de țigară adevărată. Dacă trec de primele 7 zile fără să o iau razna, înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Până atunci, dacă mă vezi că sar de cur în sus sau că răspund aiurea, să știi că nu e nimic personal. Doar își cere creierul taxa pe nicotină.
☕ Ți-a fost de folos articolul?
Dacă ți-a plăcut ce ai citit sau te-a salvat din vreo problemă de Linux/IT, poți să-mi cinstești nopțile albe cu o cafea pe Revolut!