M-am trezit azi pe la 12 ziua, cu ochii încă pe jumătate închiși. Nu, nu m-am transformat într-un leneș peste noapte, dar știți deja cum e ritmul meu… mnah, când vii dimineața de la muncă după o tură de noapte lungă și obositoare, amiaza e practic noua ta dimineață. Mi-am făcut liniștit o cafeluță fierbinte, m-am așezat la geam să mă adun și mă uitam cum vizavi de mine niște băieți tăiau de zor niște copaci. O zi banală de vineri, cu o atmosferă liniștită, de om abia trezit.
Ca orice om ancorat în secolul ăsta, mi-am scos telefonul și am deschis Facebook-ul să scrolez un pic la cafea, să văd ce se mai întâmplă prin lume. Și n-am dat două scroll-uri că mi-a sărit somnul instantaneu.
Dau peste un clip în care Jandarmeria Română bate cu bestialitate niște protestatari. Am pus captura din clip chiar aici, ca să vedeți despre ce vorbesc. Niște oieri trântiți pe asfalt, încolțiți, îmbrânceli haotice, scuturi și pulane aplicate cu o generozitate de-a dreptul bolnavă. Faza e că noi știm placa asta. O știm pe de rost. Știm prea bine că sistemul este, de cele mai multe ori, construit să fie împotriva populației de rând, gata să strivească orice voce care se ridică din mulțime.
Parcă am un deja-vu dureros. Am uitat așa repede istoria noastră recentă? Să ne aducem aminte de 14 ianuarie 2012! A început ca un protest pașnic, de susținere pentru Raed Arafat, și s-a transformat rapid într-o defulare națională. Săptămâni la rând, zeci de mii de oameni au stat în frig în Piața Universității, strigându-și disperarea împotriva măsurilor de austeritate, a tăierilor abuzive de salarii și a unui guvern care își bătea joc de ei. Și ce au primit în schimb? Gaze lacrimogene în ochi, dube pline, bătăi soră cu moartea și abuzuri de neimaginat de la aceiași jandarmi, doar pentru că oamenii își cereau dreptul la un trai decent. Atunci urlam toți, ca o singură voce, împotriva sistemului opresiv.
Dar știți ce m-a lăsat pe mine cu un gust amar azi? Mai amar decât cafeaua neîndulcită pe care o beam? M-am uitat în secțiunea de comentarii de la postarea cu oierii, curios să văd cum mai reacționează și ce mai gândește românul de rând în 2026. „Felicitări Jandarmeriei!”, „Bravo jandarmilor!”, „Încă un oier cumințit”.
Păi cum facem, fraților?! Cum am ajuns o nație atât de spălată pe creier încât să aplaudăm bastonul care ne lovește? Cum să te bucuri că un om simplu, care muncește de îi sar capacele ca să pună mâncare pe masă, este călcat în picioare de stat?
Fac o paralelă scurtă, pentru că văd diferențele astea zilnic locuind aici, în vest. Nu știu câți ați urmărit știrile din UK din ultima vreme, dar când s-a întâmplat acea crimă oribilă care a șocat societatea, a ieșit un oraș întreg în stradă. Oamenii s-au unit instantaneu împotriva unei probleme reale, a unor imigranți care fac probleme și a unui sistem care părea că îi ignoră. Au fost extremi? Absolut. A fost haos total. Au dat foc la hoteluri, la case, la tramvaie și autobuze, au răsturnat mașini de poliție. Dar dincolo de violență, a fost o unitate uluitoare a maselor pentru a forța o schimbare. O răbufnire a unei națiuni care a zis „până aici, linia roșie a fost trecută”.
Și știți ce a făcut poliția britanică în fața acelei mulțimi furioase? N-a intrat cu bestialitate să le rupă oasele și să le dea cu bocancul în gură. Nu au intervenit cu forță brută oarbă. Ba mai mult, în foarte multe situații, pur și simplu le era frică să intervină direct; se retrăgeau strategic și preferau să stea la distanță, să filmeze din elicoptere pentru a aduna dovezi pentru arestări ulterioare. Statul, oricât de puternic ar fi, a făcut un pas în spate în fața furiei și unității oamenilor. Asta înseamnă să fii o națiune unită.
În schimb, noi în România ce facem? Ne bucurăm când capra vecinului e tăiată. Știm să aplaudăm sistemul corupt când dă în alții. Iar seara, bineînțeles, ne așezăm în pat, deschidem același Facebook și ne plângem de milă pe grupuri: „Vai, ce scumpă e viața în România”, „Vai, ce prețuri sunt la raft”, „Ne fură politicienii, ne omoară facturile!”. Păi, omule, în loc să ieși, să te unești cu cel de lângă tine și să dai cu pumnul în masă ca să schimbi ceva pentru țara ta… tu ții cu ursul și scrii „Bravo Jandarmeria”.
Mă doare sufletul să o zic, dar România nu se va schimba. Va rămâne în continuare o țară sufocată de corupție, de nepotism, de politicieni care ne râd în față și, cel mai trist, de o mentalitate dezbinată, în care ne dăm singuri la gioale. Nu vreau să mai continui cu exemplele, pentru că deja îmi crește tensiunea. Da, poate că îmi este dor de România. E țara mea, acolo m-am născut, acolo am amintiri. Dar în situația actuală, cu o astfel de gândire colectivă… nu poți veni în România să locuiești. Pur și simplu nu se poate.
☕ Ți-a fost de folos articolul?
Dacă ți-a plăcut ce ai citit sau te-a salvat din vreo problemă de Linux/IT, poți să-mi cinstești nopțile albe cu o cafea pe Revolut!