Ziceam în articolul trecut că stăteam cu ochii pe ușă după curier. Ei bine, așteptarea a luat sfârșit! Astăzi a bătut la ușă băiatul de la Royal Mail cu “jucăria” mult așteptată: MacBook Pro-ul de 16 inci cu procesorul ăla legendar, M1 Pro.
Sincer, sentimentul ăla când desfaci cutia unui produs Apple, chiar și el cumpărat la mâna a doua, e greu de reprodus de alți producători. L-am scos din cutie, am admirat puțin finisajele pe culoarea Space Gray și primul lucru pe care l-am făcut? L-am băgat direct la priză. E un reflex rămas de pe vremea laptopurilor vechi cu Windows sau Linux, care mureau în două ore de parcă erau conectate la aparate, deși bateria Mac-ului avea destulă zeamă din fabrică.
Imediat după ce a bootat și am trecut de ecranele de bun venit, i-am dat să tragă ultimul update de macOS. Nu suport să încep să lucrez pe un sistem nou, mai ales pe laptopul principal, până nu știu clar că e curat, stabil și cu absolut toate actualizările de securitate și funcționalitate la zi.
După ce și-a făcut numărul cu restarturile și s-a instalat sistemul pe curat, m-am apucat de configurat. Mi-am pus frumușel aplicația de limitare a încărcării bateriei la 80%. Pentru mine asta e o setare absolut obligatorie ca să protejez celulele pe termen lung, mai ales că o să-l țin destul de mult pe birou.
Am trântit și Macs Fan Control, sincer, mai mult din curiozitate. Și aici vine partea cu adevărat șocantă pentru mine. Uitați-vă un pic pe imaginea de mai jos: Un consum de doar 21.71 W în system load iar în idle consumul scade pana la 9W! Totuși sa nu uitam ca ecranul este de 16,2″.. Este absolut ireal. Consumă un infim de wați comparativ cu orice alt laptop de pe piață cu care am avut de-a face până acum (și știți bine ce sobe x86 am tot testat de-a lungul anilor). Se aliniază perfect cu direcția mea de a trece tot homelab-ul și ecosistemul pe eficiența arhitecturii ARM.
Pe lângă consumul ăsta ridicol de mic, mai este o chestie care mă dă efectiv pe spate: liniștea. Liniștea pe care mi-o oferă laptopul ăsta nu se compară pur și simplu cu nimic altceva! Fără ventilatoare care să urle ca un turboreactor de avion la decolare când deschid niște tab-uri sau când rulez cod, fără vibrații enervante în carcasă. E o pace absolută, poți să îți auzi gândurile în timp ce lucrezi.
Apoi a urmat instalarea suitei de aplicații de care nu mă pot lipsi zilnic: Tailscale pentru acces remote la clusterul de Pi-uri, terminalul pentru comenzi SSH, mediul pentru Docker, browserele și uneltele mele de scris pentru blog. Totul s-a instalat și s-a lansat instant. Zero lag, zero sughițuri. Este fix senzația aia de fluiditate despre care vă povesteam când am aruncat Honor-ul și m-am întors la iPhone.
Dar trebuie să vă mai zic de o chestie mică, care pentru mine face absolut toți banii. Ca om care scrie constant pe blog și nu numai, aveam o problemă enervantă. Pe vechiul meu Lenovo Legion, unde rulam Linux, foloseam o aplicație specială și trebuia să apăs o anumită tastă de fiecare dată ca să pot scrie cu diacritice. Era un chin și o extra-grijă care îmi încetinea mult ritmul când aveam de redactat texte lungi.
Pe Mac? E altă viață! Scriu complet normal, la viteză maximă, ignorând complet diacriticele, iar sistemul de operare înțelege contextul frazei și modifică el singur cuvintele, adăugând ș, ț, ă, î, â exact unde trebuie. E o magie pură care îmi salvează enorm de mult timp și mă lasă să mă concentrez pe poveste, nu pe corectură.
Acum? Mă pregătesc încet-încet de muncă. Mă așteaptă din nou tura de noapte până la 6 dimineața, dar de data asta parcă plec cu cu totul alt spor de acasă. Laptopul intră direct în rucsac și merge cu mine la job. Partea cea mai tare, și încă mi se pare SF să zic asta: nici nu mă mai obosesc să îi iau încărcătorul! Mă bazez 100% pe autonomia cipului M1 Pro și pe consumul ăla infim de wați, fiind sigur că o să mă întorc cu baterie acasă mâine dimineață.
La noapte, printre task-urile obișnuite, o să am tot timpul din lume să-l mai butonez, să-i fac setările fine și probabil să scriu și niște cod sau să mai bibilesc ceva pe la containerele de acasă.
Până acum, ecranul ăla Liquid Retina XDR de 16 inci e o nebunie absolută pentru multitasking, iar tastatura e o plăcere. Cred că mi-am găsit în sfârșit uneltele perfecte pentru productivitate! Voi ce aplicații “must-have” instalați din prima secundă când vă luați un calculator nou?
☕ Ți-a fost de folos articolul?
Dacă ți-a plăcut ce ai citit sau te-a salvat din vreo problemă de Linux/IT, poți să-mi cinstești nopțile albe cu o cafea pe Revolut!